SPRE O VIAȚĂ CU SENS

SPRE O VIAȚĂ CU SENS

Nu de puţine ori, oamenii ajung să reflecteze, în diferite momente ale vieţii, la care este sensul propriei existenţe. Întrebări precum “Pentru ce trăiesc?”, “Încotro mă îndrept?”, “Ce semnificaţie au activităţile mele?”, “Chiar contează modul în care îmi trăiesc viaţa?” ies la iveală, în forme ascunse ori cât se poate de clare, în funcţie de experienţele de viaţă anterioare, conjuncturi prezente, ori aşteptări legate de viitor. Unora li s-ar putea părea întrebări profunde, pe care doar anumiţi oameni şi le adresează. Însă în realitate, fiecare fiinţă umană are propriile sensuri existenţiale, mai nobile sau mai mărunte, ba uneori chiar meschine. Până şi cel care urmăreşte profituri personale folosindu-se de suferinţele altora, trădează prin actele sale tot nişte sensuri existenţiale, puternic înrădăcinate în sistemul său de valori. Cu alte cuvinte, fiecare om e preocupat de ceva intim în adâncul sufletului său, chiar dacă nu conştientizează ori nu vorbeşte despre asta. Fiecare posedă nişte repere după care se ghidează în viaţă, fie de o manieră constructivă, fie de o manieră (auto)distructivă.

În ceea ce priveşte teoriile existenţiale expuse de către diverşi filozofi şi psihoterapeuţi, ele au valoare doar atât timp cât au şi o utilitate practică. Iar această utilitate e indicată la început de cât de mult rezonează ele în interiorul fiecărui individ în parte, mai mult sau mai puţin conştient. De pildă, cineva poate observa la propria fiinţă nişte preocupări cât se poate de evidente, legate de un anumit aspect al vieţii, cum ar fi absurditatea existenţei în contextul unor necazuri apărute din senin. Însă de regulă, în timpul explorărilor din cadrul psihoterapiei, pot prinde contur tot mai mult şi alte preocupări iniţial inconştiente, care se leagă între ele – cum ar fi teama firească de gândul morţii şi spaima şi mai intensă a pierderii legăturii cu cei dragi din cauza acestui fenomen inevitabil; ori legătura unor temeri obsesive cu experiențe de viață semnificative din copilărie. Astfel, preocupările și spaimele cele mai intime ale naturii umane, de la nedreptatea existenței până la singurătatea ființei, se întrepătrund, iar fiecare om poate fi mai receptiv la anumite aspecte existenţiale şi mai puţin receptiv la altele.

Încă din copilărie, acumulăm în forul nostru interior experienţe semnificative cu posibile efecte traumatizante, care au legătură cu frici pe care ni le păzim şi cu speranţe pe care le nutrim şi astfel ajungem să ne construim aşa-zise “mecanisme”, pantru a ne adapta vieţii de zi cu zi. Aceste mijloace de a face fată realităţii se manifestă prin diverse comportamente, atitudini, dispoziţii, interese… care pot fi mai sănătoase ori mai nocive. Cert e că fiecare îşi croieşte un drum propriu, care dacă atinge o limită de autodistrugere, atrage atenţia prin anumite simptome (stări depresive, anxioase, insomnii etc.) asupra faptului că e necesară o schimbare.

Poate că deseori ai auzit în jur, sau te-ai lovit tu însuţi/însăţi, de acuze privind nonsensul existenţei. Numeroşi filozofi, scriitori, psihiatri şi psihologi au ilustrat această sfâşiere interioară prin tot felul de tratate, cugetări, schiţe, romane şi studii de caz. Însă de câte ori nu auzim şi în jurul nostru, chiar în viaţa de zi cu zi, oameni care se plâng de vidul existenţial în care au ajuns, spunând că propria viaţă le e goală? Sau de câte ori nu observăm cum comportamentele unora trădează acelaşi vid existenţial dureros, de care se apără trăind viaţa ca sub tranchilizante, urcând frenetic pe un piedestal doar plăcerea, în diferitele ei forme? Ori oameni care valorizeaza în mod obsesiv puterea, tot ca un mijloc de compensare a unui gol interior. Această criză existenţială nu este de neglijat, deoarece poate avea efecte dezastruoase la nivel individual, familial sau de grup, dacă nu este depăşită într-o manieră sănătoasă, care să îndeplinească nevoile reale ale celor în cauză.

Poate că una dintre cele mai provocatoare sarcini pentru fiinţa umană este aceea de a reconstrui sensul/sensurile propriei vieţi. Odată confruntat cu această mâhnire profundă, a nonsensului existenţei, sau odată dezvăluit acest adevăr cutremurător din spatele iluziilor care serveau pentru a-l ascunde, omul se trezeşte acum in situatia de a-şi redobândi sensul/sensuri care să îi aducă satisfacţii şi care să îi confere sentimentul puterii şi al plăcerii de a trăi viaţa în întregimea ei, într-o manieră constructivă.

Dar ce înseamnă a fi puternic în viaţă? Fiecare are propria definiţie. Pentru unii, înseamnă să răzbeşti în pofida greutăţilor, să te lupţi cu soarta. Pentru alţii, înseamnă să te adaptezi continuu în diverse condiţii. Şi exemplele pot continua. Fiecare definiţie se naşte din propria experienţă de viaţă, ceea ce înseamnă că nu există concepţii corecte ori greşite, ci doar că oamenii sunt diferiţi. Dar când vine vorba de putere, mulţi se împotmolesc spunând că “nu au voinţă”. Şi de parcă voinţa ar fi vreo calitate ereditară ori dobândită, se angajează într-o dispută inutilă şi epuizantă cu propria fiinţă, pe această temă. Însă dacă e să definim voinţa în termeni cât mai simpli si realişti, ajungem la concluzia că nu e nimic altceva decât o formă de energie (să-i zicem… psihică) orientată către un scop. Iată deci cum voinţa nu este nici moştenită şi nici împrumutată, ci se dezvoltă gradual, pe măsură ce urmăm pașii în direcția unor obiective pe care ne-am propus să le atingem. Iar dacă  obiectivele sunt definite într-o manieră realistă şi corespund atât nevoilor intime, personale, cât şi resurselor pe care le avem la îndemână, sentimentul plăcerii de a trăi viaţa autentic se dezvoltă şi acesta de la sine, în tandem cu demararea activităţilor orientate spre scop.

A trăi viaţa cu sens înseamnă să acorzi importanţă şi acelei părţi din tine însuţi/însăţi care are nevoie de o realizare. Spre binele tău, e important ca aceasta să fie aleasă de tine, în acord cu nevoile tale, neimpusă din exterior – pentru a te dezvolta ca individ unic. Iar pentru a păstra o direcţie spre această realizare, pot fi utile stabilirea unor obiective şi planificarea unor paşi, asumarea unor decizii (în care alegerile implică mai mereu o renunțare la altceva, lucru nu tocmai confortabil dar cu potențial eliberator) ori chiar simpla trăire a vieții în acord cu ceea ce vrei să devii. Pentru unii poate părea înfricoşător să investească încredere în propriul viitor, mai ales dacă o fac pentru prima dată, deoarece implică şi asumarea neliniştitoare de a-şi conduce propria existenţă. Însă odată ce preiei locul de la cârma propriei corăbii, chiar dacă drumul poate fi pavat cu obstacole neprevăzute, poţi lua deciziile într-o manieră conştientă şi semnificativă, cu un sentiment al autodeterminării, al controlului asupra propriei vieţi – deoarece un om puternic este un om care se ghidează deseori şi după scopurile pe care le are în viaţă, de-a lungul maturizării sale continue.